Translate

sâmbătă, 25 iunie 2022

Se povestește...

 ...că a fost odată, demult, tare demult, când lumea și magică în parte era, un tărâm fermecat, născut dintr-un gând nerostit, dar îndelung procesat de un... muritor. 

Și trăiau în acel tărâm tot felul de făpturi ...dintre care unele se mai regăsesc acum doar în basmele noastre. Mă refer, desigur, la preafrumoasele zâne, la simpaticii spiriduși, la bunii unicorni, la pegașii cei cutezători, dar și la alte creaturi despre care am mai citit sau pe care i-am mai văzut în filme, cu toții, și nu numai prin copilărie... 

În lumea lor cea minunată, nu exista și un cineva care să-i conducă, ci ei locuiau acolo într-o armonie deplină, iubindu-se și ajutându-se unii pe alții, ca niște vecini buni ce-și erau, dar și spirite înrudite prin magia ce-i lega. Auziseră cu toții și despre lumea oamenilor, ce avea regi și împărați, dar conceptele acestea le erau lor străine, fiindu-le și greu de imaginat ori de cuprins cu mintea lor cea imaculată o astfel de viață din care să lipsească buna sau chiar minunata lor înțelegere. 

Povestea noastră începe într-o frumoasă zi de primăvară, cu pomi înfloriți și cu câmpul înveșmântat într-un covor de floricele, majoritatea albe. 


Și într-o căsuță tot albă, legată de o alta la fel prin acoperișurile lor cele roșii, locuia o pisică neagră. Nu era o felină obișnuită, după cum pesemne c-ați și ghicit, ci o vrăjitoare - una bună, ce împrumutase acest chip doar pentru a se bucura de trupul său, înnobilat acum cu frumusețea, grația și flexibilitatea aferente. Dar și pentru a fi asemenea surorii sale, care era tot o pisicuță, doar că albă, și stătea în casa geamănă din povestea noastră. 

Zi de zi, Milica (fiindcă acesta era numele vrăjitoarei bune, sau Mili - cum o mai numeau cei dragi ei) se plimba de-a lungul râului ce curgea prin apropiere, mai așezându-se, uneori, și meditând la umbra unui pom, ce se afla la capătul celălalt al podului de peste râu de casa sa. 

Sora ei, Mițuca (sau Mița, pentru amici), n-o însoțea niciodată în aceste preumblări, ea fiind o altă fire, care nu prea agrea solitudinea, ci iubea socializarea, ce-o împlinea pe ea, nu numai la nivel emoțional. Cu cine stătea Mița la povești vă întrebați acum? Păi, cu alte pisici, desigur, sau cu nimfele pădurii câteodată, ori cu zgubiliticii spiriduși, când îi mai întâlnea prin calea sa, dar și cu vântul cel hoinar, sau cu florile... Da, da, da, pe acolo, toate aveau grai și încă unul dulce, dar și o mulțime de povești frumoase de împărtășit, iar asta, întotdeauna. Și Mița noastră, ei bine, era o scriitoare, dar totodată și bibliotecara Lumii Fermecate, având deja o colecție impresionantă de cărți, de care se putea bucura toată suflarea și cititorii ei pasionați fix asta și făceau, trecând aproape cotidian pe la bibliotecă. 

Revenind la Milica și la acea dimineață frumoasă de primăvară, vă voi spune acum ce întâmplare deosebită i-a fost ei dat să trăiască și cum totul a pornit de la un vis...altfel. 

Se făcea că se trezise - fără a ști cum și nici de ce - în lumea oamenilor. Iar acolo nu numai că ea nu mai era o felină, ci un om, dar nici puteri magice nu mai avea, ceea ce-i părea de-a dreptul înfricoșător, simțindu-se lipsită de apărare. Privi în jur și constată că se afla într-o cameră micuță, mobilată minimalist, având numai un pat rotund, un dulap înzidit, o măsuță de toaletă cu o oglindă încorporată și un scaun în fața celei din urmă. Ferestrele mari, ce substituiau unul dintre pereții camerei, băteau spre o terasă cu trepte ce duceau la marea cea mare, pierzându-se în valurile acesteia. Coborî degrabă din pat și, când se zări în oglindă, văzu că arăta la fel ca ea însăși în varianta umană. Se îndreptă spre întinderea de apă ce se deschidea înaintea sa, dorindu-și tare mult acum să se scalde în mare. Numai că, pe măsură ce înainta, marea se tot îndepărta la rându-i și, deodată, constată că nu mai era singură pe drumul său, ci un tânăr cu plete întunecate pășea alături de ea, din când în când, privind-o și zâmbindu-i cu drag, ca unei prietene bune și adevărate. Îi părea tare cunoscut bărbatul acela, dar oare de unde? La un moment dat, chiar în fața lor, s-a căscat o prăpastie adâncă și atunci, ea s-a oprit brusc, însă, el - neatent, a căzut în aceasta. L-a mai auzit doar strigându-i: 

-Te rog, vino după mine, draga mea dragă, salvează-mă...! 

Și apoi s-a trezit. 

Iar acum, ieșise din casă, se așezase pe malul râului, dar gândul îi zbura tot la tânărul acela din vis și se întreba, iar și iar, oare de ce i s-a arătat el ei și ce-ar trebui să facă ea acum? Să meargă în lumea oamenilor și să-l caute, aventurându-se pe acel tărâm unde nu mai avea magia alături de ea, ca pavăză neprețuită? Respinse acest gând, pentru un timp, însă mai apoi, cum nu-i dădea pace, înțelese că-i musai să aleagă aventura, de îndată ce nu-și mai putea regăsi deloc liniștea... 

Își luă rămas bun de la Mița (care nici nu încercă s-o oprească, înțelegând cât de important era pentru ea) și porni la drum. Vorba vine, fiindcă doar clipi și se trezi -de îndată- la marginea tărâmului fermecat. 

-Ei, acu-i acu!, își zise fata. 

Clipi încă o dată și se transformă instantaneu într-o tânără cu părul negru ca abanosul și lung până aproape de călcâie. Purta o rochie albă de in, lungă și vaporoasă, iar în picioare, niște pantofi din aceeași pânză, cu talpă împletită și joasă, pentru a-i simți cât mai confortabili. 

Lumea oamenilor era despărțită de tărâmul magic doar de o perdea din abur, dar care se vedea numai dinspre locul unde se afla Mili acum. Știa asta și, totodată, faptul că s-ar putea să nu mai găsească vreodată calea înapoi către casa ei, sau că i s-ar mai putea întâmpla cine știe ce alte grozăvii dincolo. Știa, însă, gândul la zâmbetul cel frumos al tânărului din vis și amintirea glasului său deznădăjduit o hotărâră să facă acel prim pas în lumea cea lipsită atât de magie, cât și de numai binele cu care era ea dintotdeauna obișnuită. 

Și iat-o dincolo! Inima îi bătea să-i spargă pieptul, deja îndoindu-se că ar fi ales înțelept, dar nu mai era cale de întoarcere acum, așa că fata păși cu curaj înainte. Dar pasul său, altădată ușor ca un fulg, mai ales când se afla în trup de felină, se simțea acum greu, de parcă pietre de moară ar fi cărat după dânsa... Se privi pe sine și constată îngrozită că trupul nu-i mai era tânăr, ci matur și chiar foarte aproape de bătrânețe, după cum îi arătau mâinile. Și suplețea și-o pierduse, acum arătând spre rotunjoară, iar părul ei cel lung și frumos era doar până la umeri acum și-i părea cam aspru la atingere. Se îndreptă grăbită către lacul ce se zărea în fața sa, pentru a se privi în oglinda acestuia. Din apă o privea însă o necunoscută, care nu aducea decât un pic cu aceea ce fusese ea nu mai devreme de câteva minute. Se prăbuși în iarbă și începu, pe dată, a plânge amarnic, șocul resimțit fiind unul prea mare și întrutotul neprevăzut. 

Deodată, simți două mânuțe de copil, care încercau zadarnic a-i da mâinile ei la o parte de la ochi și auzi un glăscior gingaș ce-i spuse: 

-Nu mai pânge...! Pângi fiindcă ești singulă? Nu mai ești, uite, acum sunt și eu aici, cu tine! Și nu te voi pălăsi... niciodată!! 

Ridică ochii în direcția vocii aceleia și-și șterse degrabă lacrimile, cu mânecile rochiei, pentru a-l vedea mai bine pe puști. Acesta avea doi sau trei anișori și îi zâmbi de cum îi întâlni privirea. 

-Cum te cheamă pe tine, puiule?, îl întrebă ea.

-Michi, răspunse ștrengarul și-i întinse mânuța. Dal pe tine? 

-Milica. Sau Mili, cum îmi mai spun prietenii... 

-Mili... țe mult îmi pace!! Vlei să fii mămica mea? Eu nu am mămică...a mulit...și tata...tata a pecat... 

-Unde a plecat?, îl întrebă, observând uimită, de-abia acum, că băiețelul seamănă destul de mult cu bărbatul din visul ei.

-Nu știu. Eu m-am tlezit și nu ela. Apoi, te-am găsit pe tine. 

-Și unde locuiești tu, Michi? 

-Uite, acolo, în casa aceea, îi răspunse arătându-i cu brațul întins o căsuță ce se afla la câțiva pași în spatele ei și în direcția pe unde se presupunea că era perdeaua de abur ce despărțea cele două lumi. Acum, însă, văzu doar acea căsuță, iar în spatele acesteia se întindeau doar plaja și marea cea mare. 

În lumea ei magică, pe acolo, se afla un câmp deschis, acoperit cu mii de flori frumoase și -mai ales, vorbărețe. Înțelese de îndată că drumul înapoi, dacă acesta mai exista, nu mai era tot pe acolo și că ea urma să-l descopere, pesemne, după îndelungi căutări... 

Se ridică atunci în picioare și porni împreună cu Michi spre casa lui, ținându-l pe băiețel de mânuță. Ce altceva ar fi putut face? Odată ajunși înăuntru, văzu pe o policioară o fotografie din care îi zâmbeau trei chipuri ce-i păreau vag cunoscute. Apropiindu-și poza de ochi, descoperi că și vederea i se încețoșase, tot ca o consecință a vârstei mai înaintate, așa că o îndepărtă un pic, atât cât să i se clarifice imaginea aceea și fu uimită de ce văzu. În poză erau tânărul din visul ei, Michi și ea însăși, dar tânără. 

-Mami, tati și cu mine suntem acolo în poză, o lămuri copilul. 

-...și când sau cum a murit mămica ta? 

-Nu știu. Eu m-am tlezit și mama nu mai ela. Apoi, tati mi-a zis c-a mulit... 

-Și s-a întâmplat demult? 

-Nu demult... Cled că ieli.

-Ieri? Și tati zici c-a plecat azi? 

-Da, chial așa! Eu m-am tlezit și... 

-...el nu mai era, iar apoi m-ai găsit pe mine. 

-Da! De unde vii tu? 

-Din altă lume, iar povestea mea e una de neimaginat și ți-o pot spune, dacă vrei. 

-Vleau, vleau, spune-mi-o!! 

-Ei bine, se povestește că lumea mea a fost creată de cineva din această lume și c-ar fi luat naștere doar dintr-un gând nerostit și îndelung procesat. 

-Și ține l-a gândit? 

-Nu știu, puiule, dar cred că e cineva din familia ta. Mai multe vom descoperi (poate) împreună, pe măsură ce eu îmi voi spune povestea. Sau - cine știe? - poate că ni se va revela răspunsul altcumva, într-un mod de neimaginat până în acel moment... 

Și începu a povesti Milica noastră, mai întâi descriindu-i băiețelului farmecul lumii și al vieții sale de până mai ieri, pe care ea însăși le lăsase în urmă, simțind că-i musai să facă asta și încă nemaizăbovind nici măcar o clipă. Și Michi a ascultat-o cuminte, sorbindu-i vorbele, iar apoi au tăcut amândoi, un timp mai îndelungat, privindu-se în ochi și comunicând doar cu aceștia. 

La un moment dat, femeia se scutură ca de un gând oarecum straniu și spuse: 

-Cred că eu sunt mama ta bună, puiule drag, și c-am creat dintr-un gând nerostit lumea aceea magică, în care am și trăit apoi mai mulți ani, deși pe aici au trecut doar două zile... Mai cred că tatăl tău a plecat în căutarea mea și că m-a găsit doar în vis și asta chiar înainte de a se pierde pe sine... Nu știu de ce nu-mi amintesc nici un pic din viața mea de dinainte de-a ateriza în Lumea Fermecată, dar uitarea a fost pesemne și ea parte din gândul ce m-a renăscut pe acele meleaguri de poveste. Dar cel mai de neînțeles îmi pare c-am putut să uit de existența ta, scumpul, dragul meu Michi...? Ah, cât mi-aș dori... nu să înțeleg, ci doar să pot întoarce timpul, să mai fim iarăși noi trei, împreună și așa de fericiți cum eram în poza aceea de pe etajeră!!

-Poți întoalce timpul!

-Ce tot spui acolo? Cum?! 

-Simplu: tot așa cum ai cleat ațea lume felmecată.... Concentlează-te pe noi... să fim împleună! 

Auzind cuvintele înțelepte ale puiului de om, Milica îl luă în brațe pe acesta și închise ochii strâns, dorindu-și mult, mult de tot... și gândindu-se: 

Dacă am creat (dintr-o greșeală) o lume ce-mi părea perfectă, cu siguranță, voi putea ca, dintr-un gând bun, să dau naștere unei... continuări a vieții noastre aceleia fericite ce-a fost...!!

-Iubito, ești bine?, auzi atunci lângă ea un glas nespus de drag, dar și foarte cunoscut, acum. 

Deschise repede ochii și-și văzu bărbatul iubit, ce-o privea oarecum îngrijorat, dar și zâmbăreț, foarte fericit c-o vede. 

-Tati, te-ai întols!, auzi atunci și glăsciorul puiului din brațele sale, care încă îl cuprindeau. 

-Ei, asta-i acum, am fost numai până la patiserie, am vrut să vă surprind plăcut cu plăcințelele acestea, pe care eu le-am descoperit ieri. Sunt cu mere și scorțișoară, preferatele noastre... și-s mmmmm, îți lingi degetele, nu alta! 

Râseră cu toții, iar apoi se așezară bucuroși la masă, pentru a se ospăta cu bunătățile aduse de tati. 

Iar Milica își aminti... cum visa ea cu ochii deschiși la o lume mai bună pentru puiuțul ei, dar și pentru soțul său cel drag. Și apoi, a închis pentru o clipă ochii și mintea ei plină de basme a început a țese unul, imaginându-se pe sine ca... vrăjitoare bună, în trup de pisică neagră... și că locuia într-o lume fermecată, unde doar binele domnea... și acolo trăiau frumos și în armonie deplină toate viețuitoarele. 

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. 

-

SFÂRȘIT

________

©Cri

14 comentarii:

  1. Am savurat fiecare punctisor din povestea cu Mili, Michi si "tati". E minunat de frumoasa! Acum... ma gandesc la o lume "fara ierarhii", cu fiinte care se iubesc, dar voi putea avea parte numai de placintele cu mere si scortisoara, daca reusesc sa conving pe cineva sa mearga sa cumpere. 😊 Am ales sa "intercalez" prozaicul placintelelor pentru a nu aluneca in borcanul cu melancolie gandindu-ma "ce frumos ar fi daca..." 😊
    Iti multumesc pentru povestea pisicutei negre! ❤️ A fost o lectura minunata, care a adaugat un plus de farmec zilei.
    Te imbratisez cu drag! ❤️

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Diana, am bufnit în râs la Mili, Michi si ”tati” :))) Nu observasem că sună și amuzant împreună numele astea alese de mine, fiind atât de... hai să le zic asortate.
      Tare mult m-a bucurat aprecierea ta, pentru care îți mulțumesc din toată inima!! ❤️ Felul tău de a-mi comenta e minunat, adică perfect pliat pe suflețelul meu, poate de aceea m-ai și inspirat cu acel comentariu. De fapt, e fără poate! 😊 În privința plăcințelelor, sper că ai convins pe cineva să meargă să cumpere și ți-ai satisfăcut pofta stârnită de fantezia mea...
      Într-adevăr, cât de minunată ar fi o astfel de lume! Și ce păcat că numai în mintea noastră ea poate exista... sau -hai să fim optimiste!, ce bine că ne-o putem crea în minte, ori de câte ori ne dorim, iar apoi ne refugiem într-o poveste frumoasă, de unde revenim în realitate mai apoi cu bateriile încărcate 😊
      Încă o dată, îți mulțumesc tare mult și te îmbrățișez, la rându-mi, cu același drag!! ❤️

      Ștergere
  2. Frumoasa de n-am cuvinte. Am ramas cu ochii lipiti de ecran si aproape n-am respirat lana la ultima litera. Si e dupa tabloul care mi-a placut cell mai mult din colectia aleasa de tine. Multumesc pentru poveste. Ar avea si o morala : e bine sa visezi, dar sa nu te pierzi in vise.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Niko, îți mulțumesc din suflet! ❤️ Nu am cuvinte să descriu cât m-a bucurat ceea ce-mi spui...
      Și pentru mine, acela era tabloul preferat din colecție, așa că nu se putea, cred, să nu-mi fie și muză.
      Iar morala pe care tu ai sesizat-o îmi amintește, prin veridicitatea sa, de niște cuvinte înțelepte, pe care eu le-am citit... cândva. Cineva - nu mai știu cine, dar un erudit - spunea că omului i se revelează totul din viața sa nu atât prin sine însuși, cât prin ochii celorlalți cu care el interacționează. Ieri, eu am scris o poveste mai mult de dragul de a scrie, însă aceasta este plină de sensuri poate ascunse mie, cum e și morala asta, pe care -deși e evidentă- tu ai văzut-o înaintea mea. Ai dreptate, e bine să visăm, chiar avem nevoie de lumi imaginare, în care să ne refugiem doar cu mintea, uneori... dar cu mare atenție, ca să nu ne pierdem pe noi înșine în acestea.
      Îți mulțumesc mult, încă o dată, și te îmbrățișez cu drag!!

      Ștergere
  3. Merci, draga Cri !
    Frumoasa tare aceasta poveste, care a fost odata si mai este, si cine stie când va fi din nou, reala, obiectiva, iesita din tablou ?
    Distanta dintre vis si realitate, e doar un gând ascuns în noapte. Iar daca crezi si lupti neâncetat, oricare vis poate fi materializat.
    O vara relaxanta si senina, cu pace, bucurii si fericire în Lumina !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu îți mulțumesc, din toată inima, Iosif!
      Așa e, visurile ni se împlinesc adeseori, mai ales dacă ne concentrăm intens pe câte unul și pentru un timp mai îndelungat. :)
      O vară binecuvântată cu sănătate și bucurii multe îți doresc, la rându-mi! Gânduri bune!!

      Ștergere
  4. De trei zile incerc sa scriu pe blogul tau de wp si nu reusesc.
    Nici like-ul nu merge. Asa ca sa nu te superi daca tac malc exact cand nu ar trebui.
    Povestea de aici este tare dulce in simbioza si cu imaginea. Esti pe drumul de a crea o carte pentru copii? Mie asa mi se pare.
    Un iulie minunat si inspirat, draga Cri! ❤️
    Daca ai vreo idee ce se intampla, poate imi dai de stire. Pe alte bloguri apare un mesaj sa ma reloghez desi sunt logata mereu. La tine dupa relogare mi-a trantit o eroare si gata, fara solutii salvatoare! :(
    O zi frumoasa!😘

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. M-am uitat un pic pe la setările blogului meu de wp, după ce am citit comentariul tău, și am găsit pe undeva o căsuță de bifat - pentru a permite comentarii de la toată lumea, inclusiv de la cine nu se loghează mai înainte... Deși nu cred că asta era cauza, fiindcă eu nu schimbasem nimic anterior, în ceea ce privește setările de discuții. Pesemne, se reactualizează site-urile și, până se va încheia procesul, va mai exista câte o tară de comunicare. Nu-i bai, adică nu pune la inimă, te rog, important fiind doar că știu acum c-ai citit și că ți-a plăcut povestea, chiar dacă n-ai putut lăsa și semn de trecere. Eu scriu pe aici și pe wp doar de dragul de a compune, iar faptul că sunt și citită reprezintă un bonus :) ca să zic așa. Comentariile reprezintă deja bonus la bonus, ceea ce-i... ca o delicatesă senzorială. :)
      Suzana, mă bucură tare mult faptul că ai văzut povestea mea ca pe una dintr-o carte ce va fi cândva! Mi-ar plăcea să și fie... cândva, desigur...și mie, însă nu grăbesc soarta, ci doar scriu înainte, bucurându-mă în primul rând eu însămi de câte o compunere ce s-a conturat mai frumos, așa. Cu atât mai mult când mi se și spune, iată, cum ai făcut și tu acum. ❤️
      Îți mulțumesc, din toată inima! 😘
      De un iulie desăvârșit să ai și tu parte, draga mea prietenă! Îmbrățișări, cu drag mult!!

      Ștergere
    2. Recunosc ca nu am avut timp sa explorez wp, desi trebuia, pentru ca e musai sa continui cu postarile pe el. Cand nu stiu ceva, vreau sa inteleg, insa merg cam pe orbeste si nici cunosc pe cineva pe care in viata reala sa tot intreb! Insa cand nu pot comenta acolo unde vreau este frustrant. Bine ca ai si blogul asta si am putut sa--mi spun pasul.
      Acum, ca stii, m-am linistit. Eu stiu cand postezi, pentru ca te am in bara din dreapta. Mai devreme sau mai tarziu trec si citesc. Asta e. Poate trece fenomenul. Au mai fost perioade.
      Imbratisari cu drag!❤️ 😘

      Ștergere
    3. În ce mă privește, încă nu m-am familiarizat cu Blogger-ul și, de pildă, pe wp știu de unde pot corecta un comentariu pe care l-am scris greșit, pe aici însă, site-ul nu-mi dă voie..., sau poate că din altă parte s-ar putea, adică nu de la comentarii și mai rămâne să descopăr eu de unde? :))) Până atunci, greșelile rămân fix cum au picat, atât ale mele, cât și ale celor cu care stau la povești pe aici. Da, Suzana, acum știu că mă citești și când nu-mi poți lăsa cuvinte :) , așa că nu-ți mai face, te rog, niciun fel de griji...❤️😘

      Ștergere
    4. Nu are fucntia de editare a comentariilor. Nici pentru autor nici pentru vizitatori. Imi lipseste si mie enorm aceasta functie

      Ștergere
    5. Prin urmare, nu-i de la mine. Îți mulțumesc, Niko, pentru lămuriri. Te pup cu drag și îți doresc să ai o zi de miercuri foarte fericită!! 😘❤️

      Ștergere
  5. Este minunat că am reușit să îți întâlnesc scrierile...cât de mult mi-ar place să găsesc drumul către Lumea Fermecată ...mi-au plăcut și îmi plac basmele...îți mulțumesc din toată inima pentru ocazia de a "păși" puțin pe acest tărâm minunat: al viselor frumoase, copilărești ❤

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mai întâi, bun venit în căsuța mea virtuală, dragă Prietenă! ❤️ Sunt bucuroasă să te primesc, să fiu citită de tine! 😘
      Și eu ador basmele, mi-au plăcut mult dintotdeauna și n-au încetat să-mi placă... În lumea lor mă simt mai acasă ca niciunde și, uneori, mă mai joc astfel, compunând câte o poveste, sau -pur și simplu- povestind câte un vis de-al meu mai îndelung visat, cum am făcut și de astă dată. Mi-am imaginat cum ar fi să putem întrupa lumile din mintea noastră și chiar am făcut așa cu una, fix după cum mi-am imaginat-o. Mă bucur nespus de mult că ți-a plăcut să pășești pe tărâmul din visul acesta al meu...! 😊 Care vis știu acum că nu-i numai al meu..., de îndată ce îl împărtășim și încă într-un mod într-atât de minunat, iată!
      O zi cu multe, multe bucurii îți doresc să ai!!

      Ștergere

Se povestește...

 ...că a fost odată, demult, tare demult, când lumea și magică în parte era, un tărâm fermecat, născut dintr-un gând nerostit, dar îndelung ...