...că a fost odată, demult, tare demult, când lumea și magică în parte era, un tărâm fermecat, născut dintr-un gând nerostit, dar îndelung procesat de un... muritor.
Și trăiau în acel tărâm tot felul de făpturi ...dintre care unele se mai regăsesc acum doar în basmele noastre. Mă refer, desigur, la preafrumoasele zâne, la simpaticii spiriduși, la bunii unicorni, la pegașii cei cutezători, dar și la alte creaturi despre care am mai citit sau pe care i-am mai văzut în filme, cu toții, și nu numai prin copilărie...
În lumea lor cea minunată, nu exista și un cineva care să-i conducă, ci ei locuiau acolo într-o armonie deplină, iubindu-se și ajutându-se unii pe alții, ca niște vecini buni ce-și erau, dar și spirite înrudite prin magia ce-i lega. Auziseră cu toții și despre lumea oamenilor, ce avea regi și împărați, dar conceptele acestea le erau lor străine, fiindu-le și greu de imaginat ori de cuprins cu mintea lor cea imaculată o astfel de viață din care să lipsească buna sau chiar minunata lor înțelegere.
Povestea noastră începe într-o frumoasă zi de primăvară, cu pomi înfloriți și cu câmpul înveșmântat într-un covor de floricele, majoritatea albe.
Și într-o căsuță tot albă, legată de o alta la fel prin acoperișurile lor cele roșii, locuia o pisică neagră. Nu era o felină obișnuită, după cum pesemne c-ați și ghicit, ci o vrăjitoare - una bună, ce împrumutase acest chip doar pentru a se bucura de trupul său, înnobilat acum cu frumusețea, grația și flexibilitatea aferente. Dar și pentru a fi asemenea surorii sale, care era tot o pisicuță, doar că albă, și stătea în casa geamănă din povestea noastră.
Zi de zi, Milica (fiindcă acesta era numele vrăjitoarei bune, sau Mili - cum o mai numeau cei dragi ei) se plimba de-a lungul râului ce curgea prin apropiere, mai așezându-se, uneori, și meditând la umbra unui pom, ce se afla la capătul celălalt al podului de peste râu de casa sa.
Sora ei, Mițuca (sau Mița, pentru amici), n-o însoțea niciodată în aceste preumblări, ea fiind o altă fire, care nu prea agrea solitudinea, ci iubea socializarea, ce-o împlinea pe ea, nu numai la nivel emoțional. Cu cine stătea Mița la povești vă întrebați acum? Păi, cu alte pisici, desigur, sau cu nimfele pădurii câteodată, ori cu zgubiliticii spiriduși, când îi mai întâlnea prin calea sa, dar și cu vântul cel hoinar, sau cu florile... Da, da, da, pe acolo, toate aveau grai și încă unul dulce, dar și o mulțime de povești frumoase de împărtășit, iar asta, întotdeauna. Și Mița noastră, ei bine, era o scriitoare, dar totodată și bibliotecara Lumii Fermecate, având deja o colecție impresionantă de cărți, de care se putea bucura toată suflarea și cititorii ei pasionați fix asta și făceau, trecând aproape cotidian pe la bibliotecă.
Revenind la Milica și la acea dimineață frumoasă de primăvară, vă voi spune acum ce întâmplare deosebită i-a fost ei dat să trăiască și cum totul a pornit de la un vis...altfel.
Se făcea că se trezise - fără a ști cum și nici de ce - în lumea oamenilor. Iar acolo nu numai că ea nu mai era o felină, ci un om, dar nici puteri magice nu mai avea, ceea ce-i părea de-a dreptul înfricoșător, simțindu-se lipsită de apărare. Privi în jur și constată că se afla într-o cameră micuță, mobilată minimalist, având numai un pat rotund, un dulap înzidit, o măsuță de toaletă cu o oglindă încorporată și un scaun în fața celei din urmă. Ferestrele mari, ce substituiau unul dintre pereții camerei, băteau spre o terasă cu trepte ce duceau la marea cea mare, pierzându-se în valurile acesteia. Coborî degrabă din pat și, când se zări în oglindă, văzu că arăta la fel ca ea însăși în varianta umană. Se îndreptă spre întinderea de apă ce se deschidea înaintea sa, dorindu-și tare mult acum să se scalde în mare. Numai că, pe măsură ce înainta, marea se tot îndepărta la rându-i și, deodată, constată că nu mai era singură pe drumul său, ci un tânăr cu plete întunecate pășea alături de ea, din când în când, privind-o și zâmbindu-i cu drag, ca unei prietene bune și adevărate. Îi părea tare cunoscut bărbatul acela, dar oare de unde? La un moment dat, chiar în fața lor, s-a căscat o prăpastie adâncă și atunci, ea s-a oprit brusc, însă, el - neatent, a căzut în aceasta. L-a mai auzit doar strigându-i:
-Te rog, vino după mine, draga mea dragă, salvează-mă...!
Și apoi s-a trezit.
Iar acum, ieșise din casă, se așezase pe malul râului, dar gândul îi zbura tot la tânărul acela din vis și se întreba, iar și iar, oare de ce i s-a arătat el ei și ce-ar trebui să facă ea acum? Să meargă în lumea oamenilor și să-l caute, aventurându-se pe acel tărâm unde nu mai avea magia alături de ea, ca pavăză neprețuită? Respinse acest gând, pentru un timp, însă mai apoi, cum nu-i dădea pace, înțelese că-i musai să aleagă aventura, de îndată ce nu-și mai putea regăsi deloc liniștea...
Își luă rămas bun de la Mița (care nici nu încercă s-o oprească, înțelegând cât de important era pentru ea) și porni la drum. Vorba vine, fiindcă doar clipi și se trezi -de îndată- la marginea tărâmului fermecat.
-Ei, acu-i acu!, își zise fata.
Clipi încă o dată și se transformă instantaneu într-o tânără cu părul negru ca abanosul și lung până aproape de călcâie. Purta o rochie albă de in, lungă și vaporoasă, iar în picioare, niște pantofi din aceeași pânză, cu talpă împletită și joasă, pentru a-i simți cât mai confortabili.
Lumea oamenilor era despărțită de tărâmul magic doar de o perdea din abur, dar care se vedea numai dinspre locul unde se afla Mili acum. Știa asta și, totodată, faptul că s-ar putea să nu mai găsească vreodată calea înapoi către casa ei, sau că i s-ar mai putea întâmpla cine știe ce alte grozăvii dincolo. Știa, însă, gândul la zâmbetul cel frumos al tânărului din vis și amintirea glasului său deznădăjduit o hotărâră să facă acel prim pas în lumea cea lipsită atât de magie, cât și de numai binele cu care era ea dintotdeauna obișnuită.
Și iat-o dincolo! Inima îi bătea să-i spargă pieptul, deja îndoindu-se că ar fi ales înțelept, dar nu mai era cale de întoarcere acum, așa că fata păși cu curaj înainte. Dar pasul său, altădată ușor ca un fulg, mai ales când se afla în trup de felină, se simțea acum greu, de parcă pietre de moară ar fi cărat după dânsa... Se privi pe sine și constată îngrozită că trupul nu-i mai era tânăr, ci matur și chiar foarte aproape de bătrânețe, după cum îi arătau mâinile. Și suplețea și-o pierduse, acum arătând spre rotunjoară, iar părul ei cel lung și frumos era doar până la umeri acum și-i părea cam aspru la atingere. Se îndreptă grăbită către lacul ce se zărea în fața sa, pentru a se privi în oglinda acestuia. Din apă o privea însă o necunoscută, care nu aducea decât un pic cu aceea ce fusese ea nu mai devreme de câteva minute. Se prăbuși în iarbă și începu, pe dată, a plânge amarnic, șocul resimțit fiind unul prea mare și întrutotul neprevăzut.
Deodată, simți două mânuțe de copil, care încercau zadarnic a-i da mâinile ei la o parte de la ochi și auzi un glăscior gingaș ce-i spuse:
-Nu mai pânge...! Pângi fiindcă ești singulă? Nu mai ești, uite, acum sunt și eu aici, cu tine! Și nu te voi pălăsi... niciodată!!
Ridică ochii în direcția vocii aceleia și-și șterse degrabă lacrimile, cu mânecile rochiei, pentru a-l vedea mai bine pe puști. Acesta avea doi sau trei anișori și îi zâmbi de cum îi întâlni privirea.
-Cum te cheamă pe tine, puiule?, îl întrebă ea.
-Michi, răspunse ștrengarul și-i întinse mânuța. Dal pe tine?
-Milica. Sau Mili, cum îmi mai spun prietenii...
-Mili... țe mult îmi pace!! Vlei să fii mămica mea? Eu nu am mămică...a mulit...și tata...tata a pecat...
-Unde a plecat?, îl întrebă, observând uimită, de-abia acum, că băiețelul seamănă destul de mult cu bărbatul din visul ei.
-Nu știu. Eu m-am tlezit și nu ela. Apoi, te-am găsit pe tine.
-Și unde locuiești tu, Michi?
-Uite, acolo, în casa aceea, îi răspunse arătându-i cu brațul întins o căsuță ce se afla la câțiva pași în spatele ei și în direcția pe unde se presupunea că era perdeaua de abur ce despărțea cele două lumi. Acum, însă, văzu doar acea căsuță, iar în spatele acesteia se întindeau doar plaja și marea cea mare.
În lumea ei magică, pe acolo, se afla un câmp deschis, acoperit cu mii de flori frumoase și -mai ales, vorbărețe. Înțelese de îndată că drumul înapoi, dacă acesta mai exista, nu mai era tot pe acolo și că ea urma să-l descopere, pesemne, după îndelungi căutări...
Se ridică atunci în picioare și porni împreună cu Michi spre casa lui, ținându-l pe băiețel de mânuță. Ce altceva ar fi putut face? Odată ajunși înăuntru, văzu pe o policioară o fotografie din care îi zâmbeau trei chipuri ce-i păreau vag cunoscute. Apropiindu-și poza de ochi, descoperi că și vederea i se încețoșase, tot ca o consecință a vârstei mai înaintate, așa că o îndepărtă un pic, atât cât să i se clarifice imaginea aceea și fu uimită de ce văzu. În poză erau tânărul din visul ei, Michi și ea însăși, dar tânără.
-Mami, tati și cu mine suntem acolo în poză, o lămuri copilul.
-...și când sau cum a murit mămica ta?
-Nu știu. Eu m-am tlezit și mama nu mai ela. Apoi, tati mi-a zis c-a mulit...
-Și s-a întâmplat demult?
-Nu demult... Cled că ieli.
-Ieri? Și tati zici c-a plecat azi?
-Da, chial așa! Eu m-am tlezit și...
-...el nu mai era, iar apoi m-ai găsit pe mine.
-Da! De unde vii tu?
-Din altă lume, iar povestea mea e una de neimaginat și ți-o pot spune, dacă vrei.
-Vleau, vleau, spune-mi-o!!
-Ei bine, se povestește că lumea mea a fost creată de cineva din această lume și c-ar fi luat naștere doar dintr-un gând nerostit și îndelung procesat.
-Și ține l-a gândit?
-Nu știu, puiule, dar cred că e cineva din familia ta. Mai multe vom descoperi (poate) împreună, pe măsură ce eu îmi voi spune povestea. Sau - cine știe? - poate că ni se va revela răspunsul altcumva, într-un mod de neimaginat până în acel moment...
Și începu a povesti Milica noastră, mai întâi descriindu-i băiețelului farmecul lumii și al vieții sale de până mai ieri, pe care ea însăși le lăsase în urmă, simțind că-i musai să facă asta și încă nemaizăbovind nici măcar o clipă. Și Michi a ascultat-o cuminte, sorbindu-i vorbele, iar apoi au tăcut amândoi, un timp mai îndelungat, privindu-se în ochi și comunicând doar cu aceștia.
La un moment dat, femeia se scutură ca de un gând oarecum straniu și spuse:
-Cred că eu sunt mama ta bună, puiule drag, și c-am creat dintr-un gând nerostit lumea aceea magică, în care am și trăit apoi mai mulți ani, deși pe aici au trecut doar două zile... Mai cred că tatăl tău a plecat în căutarea mea și că m-a găsit doar în vis și asta chiar înainte de a se pierde pe sine... Nu știu de ce nu-mi amintesc nici un pic din viața mea de dinainte de-a ateriza în Lumea Fermecată, dar uitarea a fost pesemne și ea parte din gândul ce m-a renăscut pe acele meleaguri de poveste. Dar cel mai de neînțeles îmi pare c-am putut să uit de existența ta, scumpul, dragul meu Michi...? Ah, cât mi-aș dori... nu să înțeleg, ci doar să pot întoarce timpul, să mai fim iarăși noi trei, împreună și așa de fericiți cum eram în poza aceea de pe etajeră!!
-Poți întoalce timpul!
-Ce tot spui acolo? Cum?!
-Simplu: tot așa cum ai cleat ațea lume felmecată.... Concentlează-te pe noi... să fim împleună!
Auzind cuvintele înțelepte ale puiului de om, Milica îl luă în brațe pe acesta și închise ochii strâns, dorindu-și mult, mult de tot... și gândindu-se:
Dacă am creat (dintr-o greșeală) o lume ce-mi părea perfectă, cu siguranță, voi putea ca, dintr-un gând bun, să dau naștere unei... continuări a vieții noastre aceleia fericite ce-a fost...!!
-Iubito, ești bine?, auzi atunci lângă ea un glas nespus de drag, dar și foarte cunoscut, acum.
Deschise repede ochii și-și văzu bărbatul iubit, ce-o privea oarecum îngrijorat, dar și zâmbăreț, foarte fericit c-o vede.
-Tati, te-ai întols!, auzi atunci și glăsciorul puiului din brațele sale, care încă îl cuprindeau.
-Ei, asta-i acum, am fost numai până la patiserie, am vrut să vă surprind plăcut cu plăcințelele acestea, pe care eu le-am descoperit ieri. Sunt cu mere și scorțișoară, preferatele noastre... și-s mmmmm, îți lingi degetele, nu alta!
Râseră cu toții, iar apoi se așezară bucuroși la masă, pentru a se ospăta cu bunătățile aduse de tati.
Iar Milica își aminti... cum visa ea cu ochii deschiși la o lume mai bună pentru puiuțul ei, dar și pentru soțul său cel drag. Și apoi, a închis pentru o clipă ochii și mintea ei plină de basme a început a țese unul, imaginându-se pe sine ca... vrăjitoare bună, în trup de pisică neagră... și că locuia într-o lume fermecată, unde doar binele domnea... și acolo trăiau frumos și în armonie deplină toate viețuitoarele.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.
-
SFÂRȘIT
________
©Cri
